Din culisele penitenciarelor, despre pedepse, consecinte si faptul ca nu mai sperie pe nimeni

Florian Gheorghe

De cîteva săptămîni, dezbaterile privind teama produsă de miile de deținuți eliberați din penitenciare crește în intensitate. Pentru că am lucrat în aceste unități mai bine de 30 de ani și, întotdeauna, printre deținuți (primii ani i-am „executat“ pe secția condamnaților la moarte), încerc să clarific cîteva aspecte mai puțin cunoscute privind instituția, personalul și deținuții. Nu pun în discuție actul normativ care a făcut posibilă eliberarea atîtor deținuți, prezinta dilemaveche.ro intr-unul din articole.

Trăim vremuri de mare complexitate, cu multiple ameninţări pentru cetăţeni şi instituţii. Cu toate eforturile poliţiei, parchetelor, tribunalelor şi penitenciarelor, criminalitatea nu poate fi oprită, iar mai nou, se infiltrează în sferele Puterii. Cel mai îngrijorător lucru este faptul că nimeni nu se mai interesează de ceajung oamenii în închisori, de ce teama de victimizare e resimţită din ce în ce mai amplu de oamenii din comunităţile noastre, de ce aspectele pozitive de viaţă coexistă exasperant cu cele profund negative – nedreptate, necinste, suferinţe sociale, criminalitate, şomaj, sărăcie.

În fiecare lună se eliberează din peniteciarele noastre în jur de o mie de persoane și cam tot atîtea intră. Diversitatea lor e mare: bărbați și femei de toate vîrstele; veniți pentru prima dată, dar și multirecidiviști; unii care vor să cîștige prestigiu pentru a fi admiși în bande de temut; sănătoși somatic, dar și mulți cu afecțiuni cronice netratate; analfabeți, dar și cu studii superioare; cu și fără vreo meserie; români, dar și străini. Lor li se mai adaugă o categorie recentă care a schimbat peisajul detenției: mă refer la foști demnitari ai statului și oameni bogați. Ne obișnuiserăm să spunem deținuților la lecțiile educative că cine învață carte și are o meserie va duce o viață plină de satisfacții și nu va ajunge niciodată în pușcărie. Acum nu mai putem spune asta. Comparativ cu deținuții obișnuiți, pentru aceștia șederea în pușcărie este mult mai ușoară: regulamentul de executare a pedepsei le permite să aibă haine, așternuturi și alimente de calitate, radio și televizor, articole scumpe de igienă, cărți, ziare, reviste și cîte și mai cîte. Veți spune că, în România, privarea de libertate este aceeași pentru toată lumea. Nu, nu este…

La venirea în penitenciar, fiecare deținut e împăcat cu soarta, considerînd că am făcut-o, plătesc. După cîteva săptămîni, lucrurile iau altă turnură: fiecare se compară cu ceilalți colegi și constată mari diferențe între pedepsele primite: unii cu infracțiuni grave au primit pedepse mici, iar alții, cu mărunte găinării, pedepse mari. Deși această evaluare se bazează doar pe relatările auzite, ele sînt considerate adevărate în mare măsură. Credința într-o lume dreaptă în care fiecare primește ceea ce merită se năruie și, din acel moment, atitudinea față de Justiție și de condamnarea primită se transformă în revendicări, nemulțumire cronică, planuri de evadare, ostilitate față de personal și de instituție (de unde și folosirea intensă de către deținuți a dreptului de a face plîngeri, cel mai adesea pentru motive neînsemnate).

Prima pedeapsă cu închisoarea traumatizează practic pe orice om, indiferent de vîrstă, nivel cultural sau experienţă de viaţă. Dacă deţinutul va crede că viaţa i-a fost un eşec, el se resemnează şi aşteaptă fără prea mare greutate sfîrşitul pedepsei. Dacă el crede că a avut o viaţă plină de succese, atunci va lupta împotriva instituţiei care-l ţine cu forţa: pentru el, penitenciarul este de neacceptat, ca orice alt eşec. După un anumit timp – o lună, două –, deţinuţii înţeleg regulile noii ambianţe de viaţă, recunosc centrele de putere din lumea lor, găsesc modalităţi de a menţine bune relaţii cu colegi de detenţie şi cu personalul. La acestea se adaugă fricile permanente în masa condamnaților: frica pentru propria viaţă, frica de o boală incurabilă sau ruşinoasă, frica de a cădea pradă disperării (contagioasă în detenție!), frica de a cădea într-un strat de deţinuţi consideraţi subumani şi care pot fi umiliţi și exploatați de ceilalţi, frica de a rămîne fără bunurile personale, frica de denunţători, frica de hărțuielile de toate felurile. Există unele soluții „acreditate“ local, dar nu sînt de durată: alianța cu un deținut puternic, crearea unei aparenţe de om slab şi nefericit, văicăreală permanentă, refugiu în boală. Cînd membrii familiei vin în vizită, văd schimbările, dar nu le înțeleg și pleacă îngrijorați. Personalul face și el ce poate dacă află în timp util ce se întîmplă sau ce pun la cale unii deținuți contra altora. Înţelegem acum dificultăţile gardienilor care lucrează cu deţinuţii: ei sînt martori zi de zi ai apatiei şi ai disperării într-o lume de bolnavi ai timpului, singurele repere morale într-un univers confuz şi cenuşiu.

Penitenciarul românesc e fundat pe ideea că trebuie optimizată personalitatea tuturor deținuților astfel încît, odată plecați în libertate, să poată duce o viață respectînd normele sociale. Pretenția este exagerată pentru că tot ce se poate face în penitenciar depinde hotărîtor de potențialul și de voința de ameliorare a fiecărui condamnat. Dacă întrebi deținuții obișnuiți ce au de gînd să facă după eliberare, toți, absolut toți vor răspunde la fel: vor continua studiile, vor căuta un loc de muncă, se vor căsători și vor face copii, nu vor reveni în pușcărie. Ei știu că asta așteaptă să audă educatorii, membrii comisiei de eliberare condiționată, preoții unității, jurnaliștii, parlamentarii care trec prin penitenciarul din circumscripția lor electorală. Dar ieșind pe poarta unității, lucrurile se schimbă pentru unii dintre ei pentru că se întorc în mediul în care s au format, unde forța pumnului, capacitatea de a înșela și de a înspăimînta erau mijloacele lor de trai, unde răzbunarea pentru orice ofensă, chiar închipuită, e obligatorie. Acolo unde, dovedindu-se cruzi și insensibili la suferințele victimelor, erau prețuiți în lumea interlopă. Toate acestea, spun psihologii, le asigurau sistemul personal de mîndrie care trebuia apărat și dovedit continuu. Pentru oamenii cinstiți, mîndria și încrederea în sine sînt aduse de nivelul studiilor, de locul de muncă, de prețuirea celor din jur, de familia întemeiată, de chibzuirea banilor, de modul de viață pașnic. Pentru unii dintre cei eliberați din închisoare, aceste calități sînt de tot rîsul pentru că nu aduc bani mulți, nu asigură o viață aventuroasă, nu le aduc independența, invidia și teama celor din jur, adevăratele semne de glorie. Între toate acestea, a avea bani este prioritar (e vorba de sume imense). Mă gîndesc cum se descurcă un fost deținut întîlnit pe stradă care mi spunea că, după lungi căutări, a găsit doar un loc de muncă la negru plătit cu 500 de lei lunar…

Ceea ce pierd mulți deținuți pe parcursul executării pedepsei este capacitatea de a lupta cu viața, de a face o muncă utilă, de a-i respecta pe ceilalți, de a se bucura de satisfacțiile aduse de familie. Această „pierdere“ e facilitată de faptul că în penitenciar deținuții participă o oră, cel mult două pe zi la activități educative (și nu toți, ci doar o mică parte dintre ei), restul timpului fiind alături de cei care-i pot îndoctrina cu valorile lumii interlope și-i racolează pentru lovituri viitoare. Crima organizată are nevoie de mînă de lucru și unde pot fi mai ușor de atras noi membri dacă nu în pușcărie?

În penitenciarele românești se depun eforturi pentru a școlariza deținuții, a-i califica într-o meserie, a-i moraliza prin programe de instruire și consiliere. Dar majoritatea participă doar pentru a primi punctajul care să ateste că „au dat dovezi temeinice de îndreptare“ și astfel să treacă mai ușor prin comisia de eliberare condiționată. După o dezbatere pe o temă educativă cu vreo 200 de deținuți, unul s-a ridicat și mi-a spus: „Da, aici, în penitenciar se poate face o comunitate dreaptă și în care să ne respectăm între noi. Dar afară, în libertate, dacă nu lovești, nu înșeli, nu ești temut și nu ai bani mulți, nu reziști, n-ai valoare, ești nimeni. Dumneata, dom’ director, nu vezi cum merge lumea asta?!“

Integrarea socială a foștilor deținuți, de care se vorbește atîta, are în centrul său găsirea unui loc de muncă pentru că doar el asigură persoanei sentimentul utilității sociale, demnitate, autonomie și mijloace de trai. Mulți dintre ei refuză posturile prost plătite sau, dacă le acceptă, le părăsesc din cauza suspiciunii angajaților. Dacă stau fără lucru cîteva luni, la orizont nu se întrevede decît o nouă infracțiune.

Comentatorii din mass-media se vaită că numărul recidiviștilor din penitenciare a ajuns la trei sferturi. De fapt, ar trebui să se bucure pentru că o asemenea situație se găsește în societățile sănătoase care nu produc condițiile și motivația pentru noi și noi infractori. Cineva spunea că recidiviștii sînt cei pe care penitenciarul nu-i poate elimina prin programele sale educative. Cum poți să restructurezi modul de gîndire al unor oameni care nu-și pot finanța altfel viața de huzur sau al celor cărora le place să ducă o existență aventuroasă și aspiră să devină antreprenori în domeniu (să regizeze lovituri care vor fi executate de armate de executanți)? E drept că deținuții enumeră multe suferințe îndurate pe parcursul detenției, dar, după eliberare, ele sînt uitate. Odată, un deținut cu multe „intrări“ îmi spunea că s-a săturat să stea prin pușcării, că este bătrîn, copiii lui sînt mari și îi este rușine de ei. A fost eliberat și, după cîteva luni, a fost adus din nou la închisoare. I-am reamintit ce-mi spusese nu de mult, iar el, rîzînd, m-a întrebat: „Chiar m-ai crezut, șefu’?!“

Penitenciarul este un loc periculos pentru că reuneşte într-un spaţiu închis indivizi cu structuri sufleteşti deficitare, cu o viziune disfuncţională despre lume, despre oameni şi viaţă, indivizi care nu se tem de nimic, proveniţi din zone sociale precare, unde au învăţat lucruri rele pe care nu ezită să le aplice. Mitul controlului total în penitenciare a fost abandonat de mult: acolo unde a fost preferat sistemul de detenţie în comun (așa cum este la noi), nu pot fi controlate integral comunicarea şi mişcările deţinuţilor, schimburile de obiecte între ei, alianţele ad-hoc, furturile, reglările de conturi, răzbunările, tentativele suicidare sau de evadare. Personalul trebuie să fie tot timpul atent la „marii actori“ din rîndul deţinuţilor capabili de gesturi extreme și dezordini cu ample consecințe.

În penitenciarele europene există o preocupare constantă pentru diagnoza științifică a periculozităţii deţinuților pentru a putea evalua capacitatea lor de a face rău în timpul executării pedepsei, existența sau nu a tulburărilor psihice, coordonatele imaginii de sine, atitudinea față de pedeapsa primită, capacitatea de manipulare și influențare a altora, tendința de radicalizare, regimul de executare potrivit pentru personalitatea fiecăruia. Există deja asemenea instrumente de analiză în alte țări şi care fundamentează deciziile luate pentru ca fiecare deţinut să execute o pedeapsă cu maximum de beneficiu pentru el şi pentru comunitatea în care va merge după eliberare. La noi în țară încă nu există o preocupare serioasă în acest sens.

Legat de imaginea penitenciarului, mă întreb dacă este nevoie să i deschidem în fiecare an porțile pentru a fi vizitat de marele public, așa cum fac celelalte instituții ale statului. Poate doar vizitatorii mai în vîrstă să înțeleagă grozăvia sa, dar tinerii, cu siguranță, îl vor percepe ca fiind spectaculos, atrăgător și un loc unde îți poți face mulți prieteni. Mă întreb care este beneficiul ceremoniei „porților deschise“ pe ansamblul instituțiilor, dar în ceea ce privește penitenciarul, categoric nu există nici unul, ba din contra.

Multe dintre dificultățile cu care se confruntă penitenciarele românești sînt puse pe seama supraaglomerării. La data la care scriu acest articol, 21 ianuarie 2019, numărul persoanelor aflate în detenție este de 20.828. Ei bine, cam tot în aceste spații, în luna mai a anului 1986 erau 64.640 de deținuți și lucrurile, greu de crezut, mergeau destul de bine. Cum anume este posibil ca în aceste condiții să menții funcționalitatea instituției și o atmosferă pașnică în rîndul condamnaților, voi arăta poate în alt articol. Se mai insistă asupra faptului că România are nevoie de penitenciare noi (14 județe nu au penitenciar), dar se pare că e vorba de construcții mari, care, peste tot în lume, s-au dovedit greu de întreținut, de administrat și produc noi cohorte de delincvenți „superior calificați“. Penitenciarele înființate în ultimii ani în țările europene sînt concepute ca barăci solide, găzduiesc în jur de 100 de persoane cu infracțiuni ușoare din localitățile apropiate, au spații de plimbare și terenuri de sport. Costurile de construcție sînt mici, lucrările încep în luna martie și la 1 noiembrie unitatea este predată la cheie. Marii delincvenți de carieră și cei cu fapte care au îngrozit o țară vor fi ținuți în vechile unități dotate cu sisteme de înaltă siguranță. De ce nu se adoptă o asemenea soluție în România?

Am vizitat multe închisori europene și peste tot erau lucruri de îmbunătățit. Auziseră și directorii lor formula penitenciarul este acea instituție care trebuie reparată tot timpul, dar îmi spuneau senini că fiecare ţară îşi modernizează închisorile după doctrina sa în materie şi după resursele umane şi financiare disponibile la un moment dat. Recunoșteau că au dificultăți cu care se confruntă de ani de zile și pe care nu reușeau să le elimine: birocrația excesivă (reglementări oficiale, proceduri, reguli, statistici, rapoarte, registre etc.); locuri vacante în rîndul personalului care lucrează direct cu deținuții; greutatea de a menține siguranța fiecărui membru al personalului și a fiecărui deținut; mașini și echipamente uzate; monotonia vieții de zi cu zi; deţinuți cu boli somatice, tulburări de personalitate și dependenți de droguri; păstrarea bunelor relații între deținuții de etnii diferite; cooperare greoaie cu deținuții. Toate acestea există și în penitenciarele noastre și este incorect să criticăm managerii pentru aceste constante negative de care nu pot scăpa orice ar face. Un grup de reflecție penitenciară compus din experți și practicieni cu mare experiență în domeniu mi se pare util pentru a înțelege mecanismele umane și organizaționale disfuncționale și a oferi remediile posibile.

O percepţie realistă a publicului privind costurile anuale ale criminalității este o necesitate în statul de drept. Legat de pierderile generate de criminalitate, Statele Unite anunțau, în 1992, că cele privind costurile directe au fost de 90 de miliarde de dolari, iar costurile indirecte au fost de 335 de miliarde (170 de miliarde – suferinţele şi pierderile de vieţi, 50 de miliarde – declinul urban şi exodul rezidenţial, 45 de miliarde – pagube aduse proprietăţilor, 5 miliarde – tratamentul victimelor, 65 de miliarde – achiziția de aparatură pentru securitatea privată; sursa: Business Week, 1993). În 2008, Ministerul Justiției din Canada a dat publicității faptul că, în acel an, costul criminalității s-a ridicat la suma de 31,4 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă cîte 943 de dolari pentru fiecare cetățean al țării. În 2012, costul criminalității din Franța a fost de 150 de miliarde de euro, adică 7,5% din PIB. „Nucleul dur al criminalității îl constituie violențele fizice și sexuale, furturile, vandalismul, escrocheriile și cheltuielile cu securitatea privată… În acest ansamblu, crima organizată cauzează prejudicii de peste 23 de miliarde de euro…“ (Le Figaro din 20 februarie 2012) Oficiul Națiunilor Unite din Viena aprecia, în octombrie 2012, că în anul anterior costurile globale ale criminalității atinseseră 669 de miliarde de euro. Cu siguranță, datele mai recente arată creșteri și mai mari. Deși algoritmul de calcul al acestor costuri de importanță politică este cunoscut, în România ele nu au fost niciodată realizate și date publicității. Aceste cifre ar oferi date privind amploarea anuală a fenomenului infracțional, nivelul criminalității pe zone teritoriale, prioritățile pentru care trebuie alocate resurse mai mari, dinamica motivației infracționale de la o perioadă la alta, adecvarea numărului de polițiști și jandarmi la amploarea criminalității, ce schimbări legislative și instituționale ar fi necesare, compararea cu alte țări.

Oare înființarea penitenciarelor private ar constitui o soluție pentru România? În anii ’80 ai secolului trecut au avut loc ample discuții între specialiștii din diverse țări, dar decalajul dintre ideea generoasă și costurile financiare au fost prea mari. După entuziasmul primilor ani cu o abordare ce părea revoluționară, lucrurile au fost abandonate deoarece complexitatea problemei a depășit capacitatea instituțională de a rezolva aspectele practice: posibilitatea muncii forțate în profitul unei persoane private, garanțiile privind calitatea vieții carcerale, categoriile de deținuți potrivite acestui nou tip de închisoare, dreptul la grevă al personalului, aplicarea procedurilor în situații de criză.

Penitenciarul este o instituție utilă social pentru că fără el nu poate fi concepută Justiția actuală. În timpuri de criză, cetățenii solicită o înăsprire a pedepselor. Pentru politicieni, însă, penitenciarul este o dilemă permanentă mai ales cînd mass-media insistă asupra cazurilor care tulbură alegătorii făcîndu-i să se simtă în nesiguranță. Ca urmare, politicienii oscilează între un discurs sever, dar fără măsuri vizibile, și un discurs tolerant, urmat de îmbunătățiri ale vieții deținuților, care-i surprind și pe ei. Nimeni nu mai înțelege nimic, iar cei avantajați sînt delincvenții.

Schimbările de orice fel în penitenciare trebuie să fie bazate pe o teorie coerentă privind această instituție, pe cunoașterea cauzelor reale ale criminalității, pe modul în care cetățenii se raportează la tipurile de infracțiuni și la cei eliberați din închisori. Faptul că, o perioadă de acum încolo, sistemul penitenciar va avea puțini deținuți este propice pentru a regîndi aspectele manageriale problematice, programele educative și de consiliere, reparații și modernizări ale condițiilor de cazare, cursuri intensive cu personalul care lucrează în mijlocul celor închiși.

Așteptăm prea multe de la penitenciare, uitînd faptul că ele doar găzduiesc delincvenții pentru un timp, cauzele agravării criminalității rămînînd afară, acolo unde penitenciarul nu poate face nimic.

Florian Gheorghe este conferențiar universitar. Cea mai recentă carte publicată: Penitenciarul – ultima autoritate, Oscar Print, 2016